Pionier

Da, am fost pionier şi am mai fost şi şoim al patriei, dar povestirea de azi este despre cum am fost eu pionier. Păi dacă mă mai ajută bine memoria, şi mă mai ajută, când eram eu prin clasa a doua am fost făcut pionier. Nu vreu să credeţi că scriu articolul ăsta din nostalgie pentru perioada Ceauşescu (nu sunt chiar aşa de bătrân), vreau doar să ne amintim, noi cei care au apucat acele vremuri, despre cum era să fii pionier sau şoim al patriei.
Ridicarea noastră la rangul de pionieri a fost făcută normal într-un cadru festiv. S-au ţinut discursuri, am salutat drapelul, am primit preţioasa cravată de la colegii mai mari şi în cele din urmă am fost serviţi cu bomboane tot de colegii mai mari.
Cireaşa de pe tort a fost excursia la Scorniceşti unde am vizitat o fostă şcoală unde învăţase Ceauşescu transfomată în muzeu.

Ţin minte că aveam două ţinute una în care mergeam în mod normal la şcoală iar alta de gală pentru festivităţi. Numitorul comun al celor două ţinute era normal cravata roşie care nu lipsea, cravată care era prinsă, la gât, cu un soi de inel din plastic transparent. Doamne ce mă mai scotea din minţi cravata aia dar nu la fel de mult cum mă enerva basca albă de la ţinuta de gală. Da, exact, aveam o bască albă care se ţinea mai pe o parte aşa. Niciodata nu reuşeam să o potrivesc şi arătam tare caraghios.
Mai ţin minte că pe vremea aia cei mai destoinici la carte aveam funcţii. Unu sau una era şefu clasei, clasă care era împărţită în trei grupe fiecare cu şeful ei. Ei bine dragi cititori, dacă există aşa ceva, eu aveam funcţia de responsabil cu curăţenia. Adică în fiecare dimineaţă la începerea programului trebuia să controlez pe toată lumea dacă aveau unghiile tăiate, dacă uniforma era în bună stare, dacă aveau batiste la ei şi normal dacă aveau idioata aia de cravată. Nu vă spun că într-o zi am uitat cravata acasă, da tocmai eu. Cu toatea astea am continuat verificarea de rutină, a trebuit să îndur normal privirile ironice ale tuturor colegilor, parcă îi şi aueam cum spun în gând: Cu ce drept ne controlează ăsta dacă nici el nu e în regulă! Asta e, am comis-o!
Şi ca să nu fac articolul ăsta mai lung şi mai plictisitor decât este deja mă opresc aici şi vă întreb şi pe voi: Ce amintiri vă leagă de acele vremuri?

La tablă

M-am ridicat cu greu din bancă, mergeam uşor spre tablă parcă îmi calculam fiecare pas. Subconştinetul mă făcea să trag de timp cât mai mult, orice clipă era preţioasă, se putea întâmpla orice care să schimbe sumbra urmare. Deodată aud uşa scârţâind,... a nu,... era Cristescu din a doua bancă, se întorsese spre mine cu trupul lui dolofan şi îmi arunca un zâmbet tâmpit.
Am ajuns la tablă care aşa mare şi neagră îmi părea la fel de sinistră ca o noapte fără lună în cimitir. O negură puternică se lăsase peste mintea mea! Eram cel ce avea să fie ars pe rug iar din spatele catedrei mă privea inchiziţia.
- Hai, rezolvă ecuaţia! tună glasul profului.
Apuc o bucată de cretă, o privesc, nu sunt mulţumit de ea, era prea mică. Îmi caut alta, iau o poziţie de inteligent undeva la juma de metru de tablă şi privesc problema de pară aş fi şi ştiut despre ce este vorba. Îmi dreg glasul, mă apropii de tablă, rotec bucata de cretă de două ori în mâna transpirată de emoţie şi încep, normal, cu nelipsitul deci:
- Deci, x egal cu 17 minus ...aşteptare scurtă, după care... 19y,.. aşteptare lungă...
Se aude un scârţâit, de data asta nu mă mai înşelam, profesorul se ridicase de la catedră şi din doi paşi ajunse lângă mine:
- De ce nu înveţi mă, dobitocule!? şi în timpul ăsta mî apucase zdravăn de un obraz şi mă zguduia de parcă vroia să mă scuture de toată neştiinţa mea. Cealaltă mână pe semne că se plictisea, aşă că o folosi să mă troznească peste celălalt obraz.
După acţiunea asta pentru evitarea monotoniei schimbă macazul. Mâna care mă apucase de obraz trecu la pălmuit şi cealaltă la zguduit obrazul.
- Treci în bancă nesimţitule! tună iar glasul profesorului.
Am trecut ce să fac! Nici nu mă interesau rănile de război, eram mulţumit că nu îmi mai pusese un patru în catalog!