La tablă

M-am ridicat cu greu din bancă, mergeam uşor spre tablă parcă îmi calculam fiecare pas. Subconştinetul mă făcea să trag de timp cât mai mult, orice clipă era preţioasă, se putea întâmpla orice care să schimbe sumbra urmare. Deodată aud uşa scârţâind,... a nu,... era Cristescu din a doua bancă, se întorsese spre mine cu trupul lui dolofan şi îmi arunca un zâmbet tâmpit.
Am ajuns la tablă care aşa mare şi neagră îmi părea la fel de sinistră ca o noapte fără lună în cimitir. O negură puternică se lăsase peste mintea mea! Eram cel ce avea să fie ars pe rug iar din spatele catedrei mă privea inchiziţia.
- Hai, rezolvă ecuaţia! tună glasul profului.
Apuc o bucată de cretă, o privesc, nu sunt mulţumit de ea, era prea mică. Îmi caut alta, iau o poziţie de inteligent undeva la juma de metru de tablă şi privesc problema de pară aş fi şi ştiut despre ce este vorba. Îmi dreg glasul, mă apropii de tablă, rotec bucata de cretă de două ori în mâna transpirată de emoţie şi încep, normal, cu nelipsitul deci:
- Deci, x egal cu 17 minus ...aşteptare scurtă, după care... 19y,.. aşteptare lungă...
Se aude un scârţâit, de data asta nu mă mai înşelam, profesorul se ridicase de la catedră şi din doi paşi ajunse lângă mine:
- De ce nu înveţi mă, dobitocule!? şi în timpul ăsta mî apucase zdravăn de un obraz şi mă zguduia de parcă vroia să mă scuture de toată neştiinţa mea. Cealaltă mână pe semne că se plictisea, aşă că o folosi să mă troznească peste celălalt obraz.
După acţiunea asta pentru evitarea monotoniei schimbă macazul. Mâna care mă apucase de obraz trecu la pălmuit şi cealaltă la zguduit obrazul.
- Treci în bancă nesimţitule! tună iar glasul profesorului.
Am trecut ce să fac! Nici nu mă interesau rănile de război, eram mulţumit că nu îmi mai pusese un patru în catalog!